Concurs “Un nou stil de viata”

Vâga Claudia says:

Vaga Claudia
http://www.facebook.com/vagaclaudia/posts/544105558943982
Multe s-au întâmplat, multe m-au influențat.
În primul rând, am o atitudine mai aparte: nu mă gândesc la cura asta de slăbire ca la o cură de slăbire:), ci mai mult ca la o schimbare de stil de viață, care îmi place foarte mult și îmi face o plăcere enormă! O distracție plăcută:) Fiindcă chiar asta e, credeți-mă:) Asta nu semnifică că iau totul în joacă. Nu. Iau totul foarte serios, doar că poziția mea față de ea e puțin diferită:) E greu să explic:) Să vă arăt ce am citit pe net zilele astea, poate va face lumină în locul meu:D
”It’s all mental – If you tell yourself you are going on a diet you are bound to fail. After all, what are the first 3 letters of the word diet… exactly!
Get into the right frame of mind when it comes to your meal plans and mentally replace the connotation of “Diet” with “Healthy Lifestyle”.”

Cred că, inconștient, așa am procedat eu. Și merge:) Funcționează:)
Totul a debutat când am început din nou să merg la sală. Adoooor, îmi place la nebunie să trag de fiare:D Corpul meu era total dezobișnuit de orice fel de mișcare, așa că cele 3-4 ore pe săptămână i-au priit:) Mă simțeam foarte bine, plină de viață și energie. Mi-am schimbat și regimul alimentar, am lăsat în urmă proastele obiceiuri. Însă, nefiind inițiată în știința alimentației sănătoase, nu pot să zic că am slăbit cine știe cât. Pănâ într-o zi, când prietena mea/antrenorul meu personal mi-a propus, să facem o încercare: timp de 3 săptămâni să mănânc așa cum zice ea, și dacă urma să fiu mulțumită de rezultate, să continuăm. Am acceptat. N-avem de pierdut nimic. Mai mult decât atât, ea a fost persoana care mi-a arătat prima metodă normală și adevărată de a-mi schimba viața și de a slăbi. A avut un răspuns logic, științific și foarte suficient la fiecare dintre întrebările mele. Argumentele ei m-au convins. Dar nu ca și când cineva încearcă să-ți vâre un produs pe gât și, ca să scapi, cumperi pănâ la urmă, doar să te lasă în pace. Nu. Mi-a prezentat ideile și raționamentul ei, și mi-a lăsat suficient spațiu să mă decid. Mă cunoaște de când eram micuțe, știa că n-are rost să încerce să mă convingă:)))
În al doilea rând, eram la finele unui an de coșmar (by the way, asta e paragraful unde chiar vă rog să mă plângeți de milă:D:D:D). 2 sesiuni, scrierea lucrării de licență în 2 luni (da, în februarie ni s-a adus la cunoștință că, totuși, trebuie să facem și lucrare…..), pregătirea pentru examenul de licență, încă câteva examene pe ici, pe colo, 2 examenel supersolicitante la sfârșitul verii și la începutul toamnei. Ca să nu mai vorbesc despre stres, presiune, dorința de face pe plac la toată lumea, încercarea de a da totul din tine. Primăvara am tras și o răceală cruntă. Sincer, uneori și eu mă mir cum am depășit totul cu mințile întregi. Na, pănâ la urmă contează că a trect și asta:) Deci, timp de un an de zile, am învățat aproape non-stop. Cine a trecut prin situații asemănătoare, știe că, atunci când ai atât de mult de învâțat, ultimul lucru care te preocupă e dacă mâncarea pe care o bagi în tine e sau nu sănătoasă. Contează doar să fie cât mai repede ”mâncabilă”, cât mai gustoasă, cât mai ”nutritivă”. Shaorma, cartofi prăjiți cu tot felul de preparate de carne delicios prăjite, gogoși ultraumplute cu Finetti………..erau hrană de bază. Nu mâncam doar fast food, dar, până la urmă, omul poate să mănânce și legume dacă nu știe cum să le combine cu celelalte feluri de mâncare. Plus, există și problema că:)), ori tu, ori colega de cameră primește pachet de acasă (pusi:*:*:*), umplut cu bunătăți care, vă dați seama, se cer devorate pe loc:D Și, adevărul e că, era bine așa. Nervii mei erau oricum întinși la maxim, nu-mi lipsea să mă gândesc și la valoarea nutritivă a mâncării. Problema asta se situa undeva la fundul listei cu priorități. Norocul meu a fost cu organismul meu care a reacționat frumos, și nu pot să zic m-am îngrășat prea mult. Hainele îmi erau bune, poate puțin mai strâmte, deci n-a fost pericol. Nu. Problema era că, atât psihic, cât și fizic, eram terminată și la pământ. Și trebuia neaparat să fac schimbări în acest sens.
Mai departe, am privit atent oamenii din jur. Pe femeile tinere. Pe cele care erau ori de aceeași vârstă cu mine, ori puțin mai mari. Și, vai, nu mi-a plăcut imaginea formată în fața ochilor. O reflexie a bolii, a ridurilor, a corpurilor sleite de puterei, rămase fără susținere. Cred că asta m-a afectat cel mai mult. Nu vreau ca peste câțiva ani, când nici n-o să ating încă pragul de 30, să ajung să mă simt de 40-50 de ani. Nu vreau să mă simt obosită de 20 de minute de mers pe jos până la servici. Nu vreau să am probleme ba cu asta, ba cu aia, să mă doară ba aici, ba dincolo. Ține de cursul normal al vieții că după un timp corpul nostru își pierde din putere, devine mai slab și n-o să mai fie capabil să deservească singur toate funcțiile. Asta este momentul când apelăm la ajutorul medicamentelor. Dar nu e nici pe departe indifirent, când anume, la ce vârstă începem să ne îndopăm orgainsmul cu droguri.
Plus că, femeie fiind, mi se pare de la sine înțeles să am copii într-o frumoasă zi. Drăcușorul maternității lucrează în mine. Și mi-aș dori ca, când o să sosească vremea, să-mi aștept bebelușul într-un corp sănătos. Să știu că am făcut tot posibilul, încă de la primul pas, ca el să crească sănătos.
Nu în ultimul rând, m-am apucat de slăbit fiindcă vreau să mă simt bine. Și mai bine! Văzând că arat mai bine pe zi ce trece, îmi dă o motivație să continui. Corpul mi-e bine, sufletul la fel. Cine n-o să încerce, n-o să știe:) Trebuie să vă convingeți singuri despre tot ce vorbesc eu aici:) Merită din plin, vă garantez:)
Ca să trag a concluzie, consider că acum a sosit vremea pentru asta:) Toate s-au alineat și au format o imagine clară și frumoasă:) Într-un final, am timp să mă ocup de asta, de mine. Probabil că sună aiurea că în 23 de ani abia acum am timp, dar asta este adevărul. Ori n-am vrut să mă apuc, ori nu eram încă pregătită, ori aș fi vrut, dar nu am primit ajutor practic de niciunde, ori pur și simplu n-a fost timp petru așa ceva. Unii dintre voi se pot gândi acum că toate se fac, dacă vrei. Posibil. Nu știu. La mine nu s-a putut. Eu nu am putut. Dacă privesc retrospectiv, aproape tot timpul învățam. Nu mă consider tocilară, dar de fiecare dată când trebuia să memorez ceva, dacă era un proiect de terminat, întotdeauna mi-am pus fundul jos și m-am pus pe treabă. Nu am avut timp de pierdut cu dus la sală, fă exercițiile, întoarce-te acasă. Tot timpul exista ceva mai important și nici nu regret. Fiindcă acum asta a devenit prioritate:) Toate la timpul lor. Nu e bine să amesteci lucrurile între ei:) Și nu există coincidențe. Sunt convinsă că viața a manevrat totul în așa fel încât, până când am putut să mă apuc serios, și Réka a devenit antrenor personal ca să poate să mă ajute și să fie lângă mine la fiecare pas:)